Titularizare

2023

CONCURSUL NAŢIONAL DE OCUPARE A POSTURILOR DIDACTICE/CATEDRELOR VACANTE/REZERVATE DIN 
ÎNVĂŢĂMÂNTUL PREUNIVERSITAR 
12 iulie 2023 
Probă scrisă MEDICINĂ GENERALĂ PROFESORI 
Varianta 3 
• Toate subiectele sunt obligatorii. Se acordă zece puncte din oficiu. 
• Timpul de lucru efectiv este de patru ore. 
 
Subiectul I 
1. 
Insuficiența cardiacă (IC) este o afecțiune complexă, iar simptomele și tratamentul pot varia în 
funcție de partea inimii care este afectată (dreaptă sau stângă) și de severitatea afecțiunii. 
a. Trei elemente semiologice funcționale în insuficiența cardiacă dreaptă (ICD) pot include: 
1. Turgescența jugulară - Venele jugulare pot deveni mai proeminente, deoarece inima 
dreaptă nu poate pompa sângele eficient, ducând la acumularea de sânge și presiune 
crescută în venele care duc la inimă. 
2. Edem periferic - Lichidul se poate acumula în țesuturile corpului, în special în picioare 
și glezne, din cauza presiunii crescute în venele care duc la inima dreaptă. 
3. Hepatomegalie și ascită - Mărirea ficatului și acumularea de lichid în cavitatea 
abdominală pot apărea din cauza congestiei venoase cronice datorate insuficienței inimii 
drepte. 
b. Patru simptome ale pacientului cu insuficiența cardiacă stângă (ICS) pot include: 
1. Dispnee (dificultatea de a respira) - Aceasta poate fi resimțită inițial doar în timpul 
efortului și poate progresa la dispnee în repaus sau dispnee paroxistică nocturnă (trezirea 
din somn cu senzație de sufocare). 
2. Ortopnee - Dificultatea de a respira în poziție culcată, care se ameliorează în poziție 
șezândă sau stând în picioare. 
3. Tuse seacă sau productivă - Poate fi prezentă, în special noaptea sau dimineața 
devreme, și poate fi asociată cu producția de spută spumoasă, uneori roz. 
4. Oboseală și slăbiciune - Pacienții pot prezenta o scădere a toleranței la efort și oboseală, 
datorită scăderii debitului cardiac și a perfuziei țesuturilor. 
c. Trei direcții terapeutice la pacienții cu insuficiența cardiacă globală (ICG) pot include: 
1. Tratament medicamentos - Medicamente precum inhibitorii enzimei de conversie a 
angiotensinei (IECA), beta-blocantele, diureticele, și antagoniștii receptorilor de 
aldosteron pot fi folosite pentru a ameliora simptomele, a reduce stresul asupra inimii, și 
a îmbunătăți calitatea vieții. 
2. Modificări ale stilului de viață - Adoptarea unei diete echilibrate, scăderea în greutate 
(dacă este cazul), renunțarea la fumat, limitarea consumului de alcool, și exercițiile fizice 
regulate, adaptate capacitații pacientului.

3. Intervenții chirurgicale sau proceduri - În funcție de cauza și severitatea IC, pot fi 
necesare intervenții cum ar fi implantarea unui dispozitiv de asistare ventriculară, 
chirurgie de revascularizare, sau transplant de inimă. 
Aceste direcții terapeutice sunt personalizate în funcție de starea specifică a fiecărui pacient și 
necesită monitorizare și ajustări periodice de către echipa medicală. 
2. 
a. Trei cauze importante ale bronșitei cronice includ: 
1. Fumatul: Fumatul este una dintre cele mai comune cauze ale bronșitei cronice. 
Substanțele chimice din fumul de țigară irită mucoasa bronhiilor și duc la inflamație 
cronică. 
2. Poluarea aerului: Expozitia la poluarea aerului, in special la particulele fine si poluanti 
gazosi, poate contribui la dezvoltarea bronșitei cronice, deoarece aceasta poate irita căile 
respiratorii. 
3. Expozitia la iritanti ocupationali: Persoanele care lucrează în medii cu expunere la iritanti 
ocupationali cum ar fi pulberile industriale, gazele chimice sau vapori nocivi, pot 
dezvolta bronșita cronica datorita expunerii repetate la acești iritanti. 
b. Cele două forme clinice ale bronșitei cronice, după criteriul afectării funcției ventilatorii, 
includ: 
1. Bronșita cronică obstructivă (BCO): Aceasta forma este caracterizată prin obstrucția 
persistentă a căilor respiratorii, ceea ce face dificilă expirarea aerului din plămâni. 
Pacienții cu BCO au simptome precum tuse cu expectorație și dificultăți de respirație. Un 
exemplu frecvent de BCO este boala pulmonară obstructivă cronică (BPOC). 
2. Bronșita cronică non-obstructivă (BCNO): În acest caz, funcția ventilatorie nu este 
afectată în mod semnificativ, iar pacienții pot prezenta tuse cu expectorație cronică, dar 
fără simptome severe de obstrucție a căilor respiratorii. Această formă poate fi mai ușoară 
și poate fi asociată cu iritarea cronică a bronhiilor, dar fără o obstrucție semnificativă. 
c. Schema terapeutică în bronșita cronică poate varia în funcție de severitatea simptomelor și de 
factorii individuali ai pacientului. Cu toate acestea, o schema terapeutică tipică poate include 
următoarele: 
1. Oprirea fumatului: Cea mai importantă măsură este oprirea completă a fumatului, 
deoarece acesta este un factor major de risc pentru bronșita cronică. 
2. Medicamente bronhodilatatoare: Aceste medicamente ajută la relaxarea musculaturii 
bronhiilor și la deschiderea căilor respiratorii. Pot fi prescrise bronhodilatatoare beta-
agoniste și anticolinergice. 
3. Corticosteroizi inhalatori: Pentru pacienții cu BCO severă, corticosteroizii inhalatori pot 
ajuta la reducerea inflamației în căile respiratorii.

4. Terapie de reabilitare pulmonară: Programul de reabilitare pulmonară poate include 
exerciții fizice și educație pentru a ajuta pacienții să își îmbunătățească funcția pulmonară 
și să facă față mai bine simptomelor. 
5. Vaccinarea antigripală și antipneumococică: Aceste vaccinuri pot ajuta la prevenirea 
infecțiilor respiratorii care pot agrava simptomele bronșitei cronice. 
6. Evitarea factorilor de exacerbare: Pacienții trebuie să evite expunerea la factori de 
exacerbare, cum ar fi poluarea aerului și iritanții ocupationali. 
7. Terapie suplimentară: În funcție de necesități individuale, medicul poate prescrie alte 
medicamente sau terapii pentru a gestiona simptomele și complicațiile asociate bronșitei 
cronice. 
3. 
a. Trei forme clinice ale sindromului nefrotic includ: 
1. Nefropatia membranoasă: Aceasta este o formă comună a sindromului nefrotic, 
caracterizată prin depunerea de imunoglobuline și complemente în membranele bazale 
glomerulare. Pacienții cu nefropatie membranoasă prezintă proteinurie masivă, edeme, 
hipoalbuminemie și niveluri crescute de colesterol în sânge. 
2. Glomeruloscleroza segmentară focală (GSF): GSF este o altă formă a sindromului 
nefrotic care poate provoca proteinurie severă. Caracteristica principală a GSF este 
afectarea selectivă a unor segmente ale glomerulilor, care se fibrozează și cicatrizează. 
Aceasta poate fi asociată cu hipertensiune arterială și insuficiență renală. 
3. Nefropatia cu leziuni minime: Aceasta este o formă a sindromului nefrotic în care biopsia 
renală arată leziuni minime sau absența leziunilor semnificative la nivelul glomerulilor. 
Cu toate acestea, pacienții prezintă proteinurie semnificativă, edeme și scăderea nivelului 
de albumină în sânge. Aceasta este o formă mai frecventă la copii decât la adulți. 
b. Două modificări urinare caracteristice în sindromul nefrotic includ: 
1. Proteinurie masivă: Unul dintre principalele semne ale sindromului nefrotic este 
eliminarea unei cantități semnificative de proteine în urină. Acest lucru se numește 
proteinurie masivă și poate duce la scăderea nivelului de albumină din sânge și la 
formarea de edeme. 
2. Lipidurie: În sindromul nefrotic, rinichii pot elimina cantități crescute de lipide (grăsimi) 
în urină, ceea ce poate duce la niveluri ridicate de colesterol în sânge. Această lipidurie 
poate contribui la dezvoltarea aterosclerozei și a altor probleme cardiovasculare la 
pacienți. 
c. Tratamentul medicamentos aplicat pacienților cu sindrom nefrotic poate varia în funcție de 
cauza subiacentă a sindromului și de severitatea simptomelor. Cu toate acestea, o schema 
terapeutică tipică poate include următoarele: 
1. Corticosteroizi: De obicei, tratamentul începe cu corticosteroizi, cum ar fi prednisonul, 
pentru a reduce inflamația și proteinuria. Aceste medicamente pot fi eficiente în cazul 
sindroamelor nefrotice cu leziuni minime și în alte cazuri selectate.

2. Imunosupresante: Dacă corticosteroizii nu sunt suficient de eficienți sau dacă sindromul 
nefrotic este cauzat de o boală autoimună, medicamente imunosupresoare, cum ar fi 
ciclofosfamida sau azatioprina, pot fi prescrise. 
3. Inhibitori ai enzimei de conversie a angiotensinei (IECA) sau blocante ale receptorilor 
angiotensinei (ARB): Aceste medicamente pot fi utilizate pentru a controla tensiunea 
arterială și pentru a reduce proteinuria în sindromul nefrotic. 
4. Diuretice: Pentru a trata edemele, pot fi prescrise diuretice pentru a elimina excesul de 
lichid din organism. 
5. Suplimentarea albuminei: În cazurile severe cu niveluri scăzute de albumină în sânge, 
poate fi necesară suplimentarea cu albumină pentru a corecta hipoalbuminemia. 
6. Dieta săracă în sare: Reducerea aportului de sare poate ajuta la controlarea edemelor. 
7. Monitorizare și tratamentul complicațiilor: Pacienții cu sindrom nefrotic trebuie 
monitorizați atent pentru complicații precum tromboza, infecțiile și afecțiunile 
cardiovasculare și tratate corespunzător. 
Tratamentul trebuie adaptat individual în funcție de cauza specifică și de răspunsul la terapie al 
fiecărui pacient, iar acesta trebuie să fie supravegheat îndeaproape de un medic specialist în 
nefrologie. 
Subiectul II 
1. 
a. Fracturile bazei craniului sunt cauzate de traumatisme puternice la nivelul capului și se pot 
împărți în două tipuri principale: deschise și închise. Mecanismul de producere al fracturii bazei 
craniului poate implica: 
 Traumatisme directe, cum ar fi lovituri puternice sau impacturi asupra capului, cum ar fi 
cele din accidentele de mașină sau accidentele sportive. 
 Traumatisme indirecte, cum ar fi schimbarea bruscă a vitezei (accelerație/decelerație) în 
accidente de mașină, care pot duce la mișcarea capului înainte și înapoi, cauzând fracturi. 
Semne caracteristice ale fracturilor de bază de craniu deschise includ: 
1. Leziuni la nivelul scalpului: Răni deschise sau plăgi penetrante la nivelul scalpului, care 
pot permite accesul direct la osul cranian. 
2. Rinoree de lichid cefalorahidian (LCR): Aceasta este scurgerea de lichid cefalorahidian 
din nas (rinoree) sau ureche (otorinoree) și este un semn indicativ al unei fracturi la 
nivelul bazei craniului, deoarece LCR-ul poate scurge prin fisurile create în oasele 
craniului. 
3. Equimoză periorbitală (ochiul lui panda): O acumulare de sânge sub pielea din jurul 
ochilor, care poate apărea din cauza sângerării subcutanate în urma fracturii. 
4. Hematom subconjunctival: O sângerare în spațiul subconjunctival, cauzând o colorare 
roșie a globului ocular.

b. Examenul clinic al pacientului cu traumatism cranio-cerebral închis de tip comoție cerebrală 
implică următoarele etape: 
1. Istoric medical: Medicul va lua o anamneză detaliată pentru a obține informații despre 
mecanismul și circumstanțele traumatismului, simptomele pacientului și eventualele 
probleme medicale preexistente. 
2. Examinare fizică: Se va efectua o examinare fizică completă pentru a evalua starea 
generală a pacientului. Se vor verifica semne vitale precum tensiunea arterială, pulsul și 
frecvența respiratorie. 
3. Examinarea neurologică: Se va evalua starea de conștiență a pacientului, nivelul de alertă, 
reacțiile pupilelor, reflexele și capacitatea de a mișca membrelor. Orice deficit neurologic 
sau semn de focalizare a examenului neurologic ar putea indica o leziune cerebrală mai 
gravă. 
4. Evaluarea simptomelor specifice: Se vor verifica simptomele caracteristice ale comoției 
cerebrale, cum ar fi cefaleea, amețelile, greața și vărsăturile. 
5. Imagistica cerebrală: În unele cazuri, se poate efectua o tomografie computerizată (CT) a 
capului pentru a exclude leziuni intracraniene mai grave, cum ar fi hematomul subdural 
sau contuzia cerebrală. 
6. Monitorizarea continuă: Pacienții cu traumatism cranio-cerebral pot necesita monitorizare 
continuă a funcțiilor vitale și a nivelului de conștiență pentru a detecta schimbări în 
evoluția stării lor. 
Tratamentul pentru comoția cerebrală poate implica odihnă, controlul simptomelor, supraveghere 
și, în unele cazuri, spitalizare pentru monitorizare mai atentă și management adecvat. Este 
important ca un profesionist medical să efectueze evaluarea și managementul adecvat pentru a 
asigura recuperarea pacientului și pentru a exclude complicații mai grave. 
2. 
a. Boala Cushing este o afecțiune endocrină cauzată de niveluri ridicate de cortizol (un hormon 
steroid) în sânge. Trei elemente sugestive pentru diagnosticul acestei boli includ: 
1. Hiperpigmentare cutanată: Pacienții cu boala Cushing pot dezvolta o hiperpigmentare a 
pielii, care se manifestă printr-o colorație mai închisă, mai ales în zonele expuse la soare 
sau în pliurile cutanate, cum ar fi gâtul, axilele și zona inghinală. Această 
hiperpigmentare se datorează unei creșteri a nivelurilor de melanină. 
2. Depunerea de grăsime în zona abdominală și a feței: Pacienții cu boală Cushing pot 
prezenta o distribuție anormală a grăsimii, cu acumulare în zona abdominală (aspect de 
"burtă") și pe față (aspect de "față lunară"), în timp ce membrele devin mai subțiri. 
3. Striae (vergeturi): Apariția de vergeturi sau strie roșii sau violete pe piele, mai ales în 
zona abdomenului, coapselor și sânilor, poate fi un alt semn sugestiv al bolii Cushing. 
Acestea apar din cauza subțierii pielii și a pierderii de colagen. 
b. Simptomele caracteristice ale pacienților cu boala Cushing includ:

1. Creșterea în greutate: Pacienții pot câștiga în greutate în mod excesiv, în special în zona 
abdominală și a feței. 
2. Hipertensiune arterială: Nivelurile ridicate de cortizol pot contribui la creșterea tensiunii 
arteriale. 
3. Slăbiciune musculară: Cortizolul în exces poate duce la slăbiciune musculară, care poate 
afecta capacitatea de a efectua activități zilnice. 
4. Osteoporoză: Boala Cushing poate cauza scăderea densității osoase, crescând riscul de 
fracturi osoase. 
5. Diabet zaharat: Nivelurile ridicate de cortizol pot afecta metabolismul glucozei și pot 
duce la dezvoltarea diabetului zaharat. 
6. Tulburări menstruale: La femei, boala Cushing poate cauza tulburări ale ciclului 
menstrual sau absența menstruației (amenoree). 
7. Acnee și piele fragilă: Pacienții pot dezvolta acnee și pot prezenta o piele fragilă, care se 
vindecă mai lent. 
8. Tulburări psihologice: Boala Cushing poate afecta starea de spirit și poate duce la 
tulburări psihiatrice, cum ar fi depresia și anxietatea. 
9. Exces de păr facial și corporal (hirsutism): La femei, boala Cushing poate determina 
creșterea excesivă a părului facial și corporal, similară cu hirsutismul. 
Diagnosticul și tratamentul bolii Cushing implică adesea o serie de teste hormonale, imagistică 
(cum ar fi RMN sau CT pentru a identifica eventuale tumori ale glandelor suprarenale sau 
hipofizei) și management medical pentru a controla nivelurile de cortizol și a trata cauza 
subiacentă (cum ar fi tumora). Este important ca diagnosticul și tratamentul să fie efectuate sub 
supravegherea unui medic specialist în endocrinologie. 
Subiectul III 
a. Scopul utilizării lecției de evaluare a cunoștințelor în cadrul procesului instructiv-educativ este 
de a măsura nivelul de înțelegere și de asimilare a informațiilor și competențelor prevăzute în 
programa de studiu. Aceasta oferă atât profesorilor, cât și studenților feedback cu privire la 
progresul lor în învățare și poate fi folosită pentru a identifica zonele care necesită îmbunătățiri 
sau ajustări în procesul de predare-învățare. 
b. Patru variante în care pot fi concepute și organizate lecțiile de evaluare a cunoștințelor includ: 
1. Teste scrise sau examene: Aceasta este o metodă tradițională de evaluare, în care 
studenții răspund la întrebări sau completează afirmații pentru a demonstra cunoștințele 
lor. 
2. Prezentări orale sau proiecte: Studenții pot fi solicitați să prezinte oral un subiect sau să 
lucreze la proiecte pentru a demonstra înțelegerea și aplicarea cunoștințelor lor. 
3. Studii de caz: Studenții pot fi puși în situații ipotetice sau reale și li se poate cere să 
rezolve probleme sau să ia decizii bazate pe cunoștințele lor. 
4. Portofolii de lucru: Studenții pot aduna și organiza mostre ale muncii lor, inclusiv note, 
proiecte și alte demonstrații ale cunoștințelor lor pe parcursul unui semestru sau al unui 
an școlar.

c. Evenimentele lecției de evaluare a cunoștințelor, în succesiune logică, includ: 
1. Introducerea lecției de evaluare: Profesorul prezintă obiectivele evaluării și conținutul 
care urmează să fie evaluat. 
2. Prezentarea activității de evaluare: Profesorul explică modul în care va fi realizată 
evaluarea, fie că este vorba de un test scris, o prezentare orală sau altă metodă. 
3. Desfășurarea evaluării: Studenții completează sau realizează activitatea de evaluare 
conform instrucțiunilor date de profesor. 
4. Colectarea și corectarea evaluării: Profesorul colectează lucrările sau evaluările realizate 
de studenți și le evaluează în funcție de criteriile prestabilite. 
5. Feedback-ul și discuția: După corectarea evaluării, profesorul oferă feedback studenților 
și poate discuta rezultatele și eventualele întrebări sau nelămuriri. 
d. Proiectarea lecției de evaluare pe baza secvenței de mai sus ar putea arăta astfel: 
 Conținutul de evaluat: Diabetul zaharat și aspectele legate de bolile endocrine și 
metabolice. 
 Obiectivele lecției: La sfârșitul acestei lecții, studenții vor fi capabili să identifice 
semnele și simptomele specifice ale diabetului zaharat și să înțeleagă principiile de bază 
ale managementului acestuia. 
 Activitatea de evaluare: Test scris cu întrebări de tip alegere multiplă și întrebări de tip 
răspuns scurt. 
 Mijloace de învățământ: Prezentare PowerPoint pentru a introduce conținutul și o foaie 
de evaluare pentru a înregistra răspunsurile studenților. 
e. În vederea evaluării formării/dezvoltării competenței/rezultatelor învățării din secvența de mai 
sus, iată câteva exemple de itemi cu răspunsurile așteptate: 
1. Item cu alegere multiplă: Întrebare: Care dintre următoarele sunt semne comune ale 
diabetului zaharat? A) Febra B) Setea excesivă C) Cefaleea D) Amorțeala picioarelor 
Răspuns corect: B) Setea excesivă 
2. Item cu răspuns scurt: Întrebare: Ce tipuri de diabet zaharat sunt cele mai întâlnite? 
Răspuns așteptat: Diabetul zaharat de tip 1 și diabetul zaharat de tip 2. 
3. Item de tip întrebare structurată: Întrebare: Explicați diferența dintre diabetul zaharat de 
tip 1 și diabetul zaharat de tip 2 în ceea ce privește cauza și gestionarea. Răspuns așteptat: 
Diabetul zaharat de tip 1 este cauzat de distrugerea celulelor beta din pancreas și necesită 
administrarea de insulină. Diabetul zaharat de tip 2 este adesea legat de rezistența la 
insulină și poate fi gestionat prin modificări ale stilului de viață și, în unele cazuri, prin 
medicamente orale. 
Acești itemi ar putea fi utilizați pentru a evalua cunoștințele studenților despre diabetul zaharat și 
abordarea corectă a afecțiunilor endocrine.